Scrisoarea unei ardelence către România

De la-nceput vreau să subliniez că titlul acestui editorial conține un neadevăr: eu nu sunt ardeleancă, sunt Crișancă. Crișana nu face parte din Ardeal, dar este parte a Transilvaniei.

Dragă Românie,

în 23 de ani am acumulat frustrări pentru o viață întreagă, împărțindu-mi acești ani între speranță și deznădejde. N-aș ști să spun acum procentual, cât din cei 23 de ani au fost anii în care am visat și cei în care mi-am dat seama că nu mai am la ce visa. Au fost ani în care patriotismul și dragostea de țară mi-au fost puse la încercare, și nu rare au fost momentele în care m-am întrebat ca oricare alt transilvănean, ce caut eu în România, de ce sunt condamnată alături de milioane de români să asist neputincioasă la degradarea morală a concetățenilor mei și de ce decid ei pentru mine. N-am făcut din gândurile acestea un secret dar după ce le-am expus am avut parte de reacții la care mă așteptam, deși speram să fiu înțeleasă.

N-am să fac apologia supremației Transilvaniei și nici nu vreau să induc complexe. Nu vreau să culpabilizez țara de dincolo de Carpați și nici să-i jignesc pe cei care trăiesc dincolo de ei. Evident, n-a fost alegerea lor, cum n-a fost nici a mea să mă nasc dincoace de ei. Vreau doar să-mi expun punctul de vedere, în speranța că voi fi înțeleasă în profunzime, pentru că ceea ce voi spune reprezintă gândurile mele și le voi așterne aici fără patimă, fără răutate și încrâncenare. Sunt gândurile multor ardeleni care și le reprimă din eleganță și pentru că așa au fost educați. În momentul acesta, dacă m-ar întreba cineva dacă mi-aș dori independența Transilvaniei, aș spune cel mai răspicat ”DA” posibil, fără ezitări, fără să stau o secundă  pe gânduri. De ce ? Am să expun motivele, repet, fără patimă și fără încrâncenare…

Transilvania reprezintă pentru București și restul țării doar o sursă de venit, așa cum a fost și pe vremea lui Ceaușescu. Nimic nu s-a schimbat de la 89 încoace, pe principiul că Transilvania se descurcă bine merci și singură. E adevărat, Transilvania se descurcă și s-ar descurca și mai bine singură, dar atâta vreme cât trimite bani la bugetul de stat ar trebui să primească exponențial mai mulți bani pentru a se dezvolta, și nu doar atât cât are nevoie pentru supraviețuire.

Transilania nu există pentru guvernele României decât ca o zonă geografică marcată cu $ și este pomenită în rare ocazii în care descinde prințul Charles la casa lui săsească, la câte-un festival, și la 1 noiembrie când toată țara se minunează de cimitirele noastre luminate de Luminacio, ( Ziua Morților ),  când fiecare transilvănean își cinstește morții aprinzând lumânări și acoperind cu flori mormintele celor dragi. Transilvania există prin Sibiu – capitală culturală, Sighișoara de Halloween, Cluj prin Emil Boc, și Timișoara prin țiganii care ocupă centrul orașului, ea există prin procesiunile religioase catolice și eventual, prin folclor. Transilvania mai este pomenită ocazional, vara sau de sărbători, când se-ntorc în țară ”căpșunarii” prin vămile vestice.

Atât reprezentăm noi, transilvănenii pentru România, și nimic mai mult. Statistic, suntem parte a țării, faptic, suntem un teritoriu. Românilor de dincolo de Carpați le place accentul nostru, pălinca noastră, afumăturile și gulașul nostru, care nu e chiar al nostru, e al ungurilor. Românilor de dincolo de Carpați le plac și unguroaicele noastre, dar nu le plac ungurii. Le plac locurile noastre dar noi,transilvănenii, nu le suntem pe plac pentru că suntem mai țepeni, mai liniștiți, mai echilibrați și n-avem gura mare. N-avem pic de ”vrăjeală” în noi, cum spunea cineva din București. Suntem lenți, zic ei, reacționăm mai târziu decât ar trebui.

Cum să ne simțim noi ca făcând parte din România când în loc să fim lăsați să ne dezvoltăm se fac toate eforturile pentru a fi aliniați cu restul țării în sărăcie ? De ce autostrada Transilvania a fost abandonată atâta vreme cât este evident că ar lega România de Occident, ceea ce ar contribui la dezvoltarea econimică a țării întregi, dar s-au făcut autostrăzi care să lege Bucureștiul de mare vara, și de munte iarna ? Ține cineva cont din conducerea de la București de sensibilitățile noastre, de caracterul regional, de felul nostru de a fi și de modul nostru de a gândi și vedea evidența ? Veți spune că suntem reprezentați prin senatori și deputați pe care i-am ales noi, ceea ce e perfect adevărat, numai că, odată ajunși în capitală se pervertesc , se alătură majorității și uită că sunt ardeleni, devin oameni politici.

Dragă Românie, ce reprezintă pentru tine Transilvania în afara unui uger bogat în lapte ? Ce reprezintă locuitorii săi în afara statisticilor, în afara folclorului din Apuseni, în afara accentului lor drăguț și ai kilometrilor de teritoriu care fac din tine o Românie mai mare decât ai fi fără ea ? De ce, când îți convine suntem unguri și-ți amintești că suntem totuși români când țipă ungurii că ne vor ? De ce nu ai puterea, și mai ales voința de a recunoaște că Transilvania este motorul care te ține în viață, asemeni unui furtun indispensabil care te hrănește ca să rămâi vie? De ce nouă, transilvănenilor nu ni se recunoaște meritul supraviețuirii tale, și mai ales de ce ne ignori când ți-e bine dar te bazezi pe noi întotdeauna când ți-e rău ?

Ce e Transilvania pentru România, și de ce aș vrea eu să mai fiu cetățean român ? Ce mă leagă de țară ? Unii ar spune că e glasul sângelui, limba comună, istoria. Glasul sângelui e mut pentru mine, limba e un mod de exprimare, istoria… n-o cunosc așa cum a fost. N-o cunosc și n-o recunosc nici ceilalți dar se leagă de ea ca orbul de traistă. În realitate, eu mă simt marginalizată, uitată, ignorată, cetățean de mâna a șaptea, atâta vreme cât alții decid pentru mine: teleormănenii, vasluienii, gălățenii, brăilenii, etc…  De aceea, dragă Românie, mă simt ca un copil abandonat de mamă, și tot ca un copil abandonat, nu te uit, dar nici nu te pot ierta că m-ai lăsat de izbeliște, și-ți amintești de mine doar când ai nevoie de ceva.

Later edit: Mă înjurați degeaba, iată dovada de netăgăduit și motivul frustrărilor mele:

Mulțumesc pentru atenție.