Puterea destinului

Destinul unui om constituie un mister desăvârşit, o forţă supranaturală ce prefigurează în mod tainic parcursul unui om în viaţă. Puterea destinului însă modelează de-a dreptul vieţi, plasându-l pe cel vizat într-o postură decisivă pentru sute de mii şi chiar milioane de alte destine. O tărie de caracter şi o personalitate ieşită din comun nu fac decât să întregească în ochii unei lumi întregi imaginea unui personaj căruia o forţă nevăzută i-a conturat din plin un destin determinant pentru viaţa multora.

Atunci când s-a lansat în politica post-decembristă, Traian Băsescu probabil că habar nu avea ce influenţă covârşitoare va urma să aibă peste ani asupra destinului unei întregi clase politice şi unei întregi naţiuni. Căci înainte de a se declara sau a fi catalogat drept “băsist” sau “antibăsist”, oricine poate şi ar trebui să constate mai întâi prezenţa lui TB drept hotărâtoare pentru existenţa acestei etichete ce astăzi desparte România în două. Cu alte cuvinte unii nu ar mai avea pe cine simpatiza iar alţii pe cine înjura şi denigra. Simplu!

Relaţia de incompatibilitate datează încă din vremea mandatului de Primar General, când Traian Băsescu se lupta zilnic şi aproape neîntrerupt cu un Consiliu General dominat de PSD şi care prin vocea mai autorizată a unora precum D. Giugula s-a opus aproape la orice. Această practică a fost extinsă mai apoi la mai toate primăriile “afectate” de acelaşi antagonism, primar PDL sau PNL la acea vreme versus Consiliu dominat de PSD. 

În 2004 Traian Băsescu a dat peste cap multe planuri politice, devenind Preşedinte în dauna încrezătorului Adrian Năstase, în favoarea căruia mandatul prezidenţial abia fusese extins la 5 ani. Din acel moment a început evoluţia mult amplificată a mai vechii rivalităţi din Primăria Generală, PSD-ul fiind mai hotărât ca oricând la demolarea lui Traian Băsescu pentru simpla opunere a acestuia la mai toate scopurile acţiunilor politice mizerabile ale PSD-ului, miza fiind însăşi România. Lucrurile s-au acutizat odată ce PNL-ul a pactizat cu PSD-ul la formarea unei alianţe USL a cărei agresivitate vădită la adresa valorilor de bază ale unui stat de drept şi normal s-a dovedit a fi cea mai gravă din istoria recentă a ţării. Încet dar sigur, Traian Băsescu a ajuns să fie asimilat de-a dreptul cu aceste valori pentru fervoarea opoziţiei sale la toate încercările USL-ului de subordonare a Institutuţiilor reprezentative şi mai ales a justiţiei.

Devenise aşadar un obstacol demn de luat în seamă, iar ulterior de neînlăturat spre disperarea camarilei neocomuniste pusă pe demolarea şi confiscarea ţării, exprimată clar prin acel “Nu vom avea puterea totală până nu vom avea şi justiţia”. Aceasta fiind una din fundamentele vizate în mod special pentru protecţia propriilor ilegalităţi. Au fost puse în fapt două încercări de suspendare, ridicole în motivaţii dar perverse în scopul urmărit. Nu au reuşit graţie unei mase de oameni ce nu s-a lăsat influenţată, debusolată şi mai ales intoxicată, căci acestea au fost unele din obiectivele reale din “războiul” dus cu Traian Băsescu de către USL.

USL-ul şi-a construit atât “campania” de la referendumul din vară precum şi pe cea de la alegerile din decembrie aproape în întregime pe persoana Traian Băsescu, lumea fiind informată prin bannere afişate mai peste tot că acesta “le-a furat demnitatea” sau că “a tăiat salariile şi pensiile” unor tineri pensionari de 45 de ani, şi în general că Traian Băsescu este vinovat cam de tot, inclusiv de secetă sau de zăpezile din iarna trecută. Doar căteva mici aluzii în decembrie despre “vom face şi vom drege” ce ar trebui să fie impuse in mod normal de o campanie pentru câştigarea puterii unei ţări prin vot.

Şiretlicul nu a ţinut, circa 75% din cetăţeni declarându-se contra USL-ului fie realizând pericolul reprezentat de acesta, fie copleşiţi de o oarecare derută transformată în nehotărâre şi neparticipare. Singura urmare serioasă a acestor ruşinoase şi nedemne campanii a constituit-o divizarea ţării în “băsişti” şi “alţii”. Iar prin străduinţa şi perseverenţa acestor “alţii” a fi “băsist” a devenit deja o etichetă reprezentativă pentru orice persoană raţională ce se opune vehement acţiunii de distrugere sistematică a statului de drept român european. Aşadar “băsiştii” au devenit şi ei un “obstacol” în calea buldozerului USL, fiind răspândiţi prin mai toată Europa, inclusiv pe la vârful UE găsindu-se personaje astfel etichetate iar mai apoi insultate fără nicio reţinere.

Lui Traian Băsescu i-a fost “developată” întreaga carieră, încercându-se descoperierea oricărei cât de mici verigi slabe posibile, iar dacă nu s-a găsit, eventual vreuna inventată de-a dreptul. Rând pe rând însă dosarul flota, casa din Mihăileanu, “piscina dictatorului”, lovitura aplicată unui copil, posibila colaborare cu infama Securitate au ajuns în derizoriu,  fiind doar nişte încercări disperate ale inamicilor lui Traian Băsescu de a se agăţa de “ceva”, doar, doar vor reuşi marcarea vreunui punct.

Lucrurile persistă şi astăzi, potentaţii zilei incluzându-l pe Traian Băsescu în aproape toate peroraţiile lor, neabţinându-se nici măcar de la deformarea adevărului, acesta căpătând chipul şi asemănarea oratorului, TB fiind în continuare vinovat, lipsit de voinţă de a face cutare lucru sau acuzat că dezinformează, după cum o cere situaţia şi partidul sau alianţa. Inutil de precizat că luările de poziţie şi ieşirile Preşedintelui în conferinţele de presă sunt absolut publice şi au parte în general de o audienţă destul de ridicată, astfel încât contrastul cu declaraţiile ce survin imediat pe post de aşa zise “replici” este extrem de evident.

Astfel, Traian Băsescu este omniprezent în viaţa politică ţării, persoana sa dând în ultimă instanţă chiar sensul existenţei unui întreg USL şi furnizând pe de-a-ntregul “combustibil” pentru absolut toate discursurile capilor acesteia ca şi celor aserviţi, fie că sunt ziarişti sau oameni cu rezonanţă publică înrolaţi mai mult sau mai puţin benevol în comando-ul naţional USL-ist. Pentru că dacă se vrea distrugerea României, automat trebuie întâi şi întâi distrus Traian Băsescu, obstacolul. Simplu şi logic.

Anunţata rămânere în politică a lui Traian Băsescu după consumarea mandatului său a creat rumori în rândul USL-ului. Victor Ponta a declarat: “Nu mă bucur, dar am luat tot timpul în calcul acest lucru. Nu modifică cu nimic strategia PSD, pentru că strategia mea şi a PSD pe termen mediu şi lung a pornit de la premisa că domnul Băsescu va rămâne în politică”. O recunoaştere publică a faptului că întreaga strategie a PSD-ului este construită pe “umerii” lui Traian Băsescu şi nu este nicidecum o strategie pentru ţară până la urmă, PSD-ul fiind după cum se ştie cea mai mare formaţiune politică din România şi deci cu pretenţii şi aşteptări pe măsură, fie ele şi de stânga.

De-a lungul carierei sale politice celălalt cap USL, Crin Antonescu şi-a manifestat pe rând apetenţa faţă de monarhie, republică parlamentară pe care a dezavuat-o mai nou, în perspectiva posibilei sale canditaturi la Preşedinţie “o republică parlamentară putând crea riscul unei concentrări a puterii în mâinile primului-ministru” şi astfel IL Presidente să rămână mai anemic decât este cazul. Declaraţia lui Traian Băsescu i-a stârnit imaginaţia (şi) din postura de şef al forului ce va (re)analiza Constituţia spre modificare, apărând astfel ideea că n-ar fi rău să se așeze o cutumă, ca cine a ajuns odată președinte al României să considere asta vârful și capătul carierei politice. Deci, limitarea până nu este prea târziu a spaţiului de acţiune a lui Băsescu din epoca post-Băsescu dintr-un vag presentiment de teamă.

Până de curând un sas respectabil, Klaus Johannis a hotărât să-şi vopsească convingerile în galbenul PNL-ist, decizie ce l-a transformat astfel într-un fel de Richard Winter al vremurilor moderne, fiind suspectă ideea că doctrina liberală ar fi prevalat asupra principiilor celor din FDGR. Aceştia sunt nemţi, iar nemţii o ştim cu toţii ce caracter puternic au. Proaspătul vice a declarat în prelungirea declaraţiei “ultra-unanimului” său preşedinte votat:

“A fost vreodată acel preşedinte obiectiv, independent şi deasupra intereselor partinice? Niciodată. Tot timpul a fost părtinitor. Tot timpul a ţinut partea PDL, ba chiar a ţinut un fel de guvern marionetă, a jucat rolul opoziţiei când a venit USL la putere. A fost tot timpul în politică şi acolo va rămâne”.

Ion Iliescu s-a mărginit la viclenia rolului său de “tătuc” al PSD-ului continuator cu “faţă umană” a defunctului PCR şi niciodată nu s-a dezis de acesta, după cele 1 + 2 = 3 mandate de Preşedinte, devenind preşedinte de onoare al acestuia. Astfel de bună seamă că nicio decizie din partid nu i-a fost străină, ba chiar fiindu-i adusă special la cunoştinţă spre încuviinţare sau nu. Ca oricărui “tătuc”. Cât despre părtinire nici nu are rost vreo discuţie, PSD-ul constituind “pupila” sa.

Traian Băsescu însă a dovedit o tărie de caracter aparte. Eventuala sa “părtinire” poate că a avut loc, sau poate că chiar s-a impus de la sine în condiţiile dramatice ale unor decizii impopulare generate de o criză economică apăsătoare. Dar acest “guvern marionetă” a fost delimitat clar de persoana lui Traian Băsescu prin scorul electoral dezastruos la alegerile din întreg anul 2012, atât locale cât şi generale. Cât despre “rolul opoziţiei” jucat odată cu venirea USL la putere, este cât se poate de firesc în condiţiile în care celelalte posibile forţe opozante se află la kilometri în spatele lui Traian Băsescu, fiind firave şi de multe ori chiar suav de inexistente.

Cele trei declaraţii sunt relevante. Dar am putea să ne închipuim şi ce ar face unii ca Gâdea, Badea, Ciuvică, SRS, Ciutacu & comp. fără un Traian Băsescu pe post de material de tocat zilnic. Viaţa lor profesională ar fi la fel de mizerabilă dar probabil că mai fadă.

Aşadar, Traian Băsescu este omniprezent în societatea românească de “băsişti” şi “alţii”, colorând o viaţă politică altfel destul de anostă având în vedere tipul de politică practicat în România, generând simpatii şi motive de speranţă pe de o parte, ură oarbă tradusă într-un anti-naţionalism iraţional pe de altă parte.

Din fericire pe Traian Băsescu puterea destinului l-a plasat în postura de obstacol “natural” împotriva intenţiilor distructive ale coaliţiei aflată la guvernare, oferind astfel dovada palpabilă a rezistenţei României raţionale. Iar personajul are suficientă forţă cât “să nu se lase şi să nu-şi lase” naţiunea de izbelişte. Este îmbucurător că acest mesaj a fost preluat şi continuat pentru că-n felul acesta România europeană va supravieţui.