buy youtube views

Gânduri despre Basarabia şi nu numai… (în contextul evenimentelor din Ucraina)

March 11, 2014
Nina Gonța

Autor: Nina Gonța

Putin

     Privesc cu mare îngrijorare evenimentele de ultimă oră. La 1 martie 2014, Rusia şi-a trimis mercenarii săi în Ucraina, sub pretext că etnia lor de pe teritoriul ucrainean este în pericol. Astfel de motive puerile a tot găsit, multe, din 1990 încoace, pentru a ocupa teritorii: în Abhazia, în Daghestan, Osetia de Nord, Carabahul de Munte (Nagornâi Karabah), Transnistria, acum… în Crimeia sau poate în toată Ucraina de sud-est, unde etnicii ruşi sunt într-un procent destul de mare.

      În aşa mod, în multele din fostele republici unionale care şi-au obţinut independenta după 1991, anul destrămării URSS, ruşii şi-au construit enclave, oaze separatiste, populate majoritar de către ruşi, care alimentează expansionismul rusesc ce n-a dispărut odată cu destrămarea Imperiului sovietic.

     Dacă mă întorc în timp, prin anii 1987-89, mi-amintesc cum, după proclamarea de către Gorbaciov a “ glastnoscti” (glăsuire, transparenţă) şi “perestroica” (reclădire, reconstrucţie, reformă…), noi, cei din Basarabia, care am suferit zeci de ani de pe urma ocupaţiei sovietice, ne-am bucurat enorm că am obţinut puţină libertate. Mai trebuie însă să treacă mult timp ca această libertate să se concretizeze.

     În 1988, la Chişinău se înfiinţează Frontul Popular, care adună pe cei mai de valoare patrioţi moldoveni, unionişti, în frunte cu regretatul Gheorghe Ghimpu, fratele lui Mihai Ghimpu, cel care, după revoluţia twitter a tinerilor internauţi din 2009, va deveni preşedinte interimar al Moldovei. În programul acestei, la început mişcări, apoi partid, era un capitol aparte care cerea trecerea la grafie latină a limbii materne. Dar acest lucru nu s-a putut înfăptui decât pe parcursul anilor1989-91, deoarece populaţia vorbitoare de limba rusă şi nu numai, s-a opus vehement. Tot atunci încep şi ostilităţile din stânga Nistrului care se accentuiază simţitor după 1991, anul dispariţiei URSS şi al proclamării independenţei Moldovei.
În Declaraţia de independenţă a Moldovei din 1991 s-a scris negru pe alb că limba de stat a ţării este limba română, dar, în timp, acest lucru a fost dat uitării de către guvernele ce s-au perindat la putere, din ce în ce mai proruse.

     În 2000, după revenirea comuniştilor la putere, în frunte cu Voronin, s-a încercat chiar să i se spună iarăşi – limba moldovenească, manualele de limba română, urmând să fie scoase din şcoli. Şi atunci, tot tinerii au salvat situaţia, au protestat luni la rând, şi Voronin, pe atunci ajuns preşedinte votat de Parlament ( comuniştii au scos alegerea preşedintelui prin votul direct al poporului, după cum s-a făcut din 1990 până în 2000), n-a îndrăznit să arunce la gunoi manualele pe coperta cărora scria “Manual de limba română”.

      Dar să ne întoarcem la anii luptei pentru independenţă.

      În 1990, sute de mii de moldoveni veneau… râuri, spre Chişinău, în Piaţa Centrală, care tot atunci a căpătat denumirea de PMAN (Piaţa Marii Adunări Naţionale), pentru a manifesta pentru liberate, independenţă, dar şi pentru Unirea cu Patria-mamă. Am stat în faţa tancurilor pe care puterea încă unională le-a scos împotriva mulţimii… Se părea că Gorbaciov voia “glastnosti” şi “perstroică” numai pe hârtie, de facto, în 1987, când ţările baltice au vrut să iasă din URSS, el a trimis tancurile ruseşti peste ele. A fost vărsare de sânge, dar populaţia baltică nu s-a lăsat. Cei care au produs dezastrul, au fugit. Peste câţiva ani, în 1992, îi regăsim pe toţi în Republica separatistă Transnistria, în funcţii de conducere la vârf, deşi erau căutaţi şă-şi ispăşească pedeapsa pentru crimă.

     În stânga Nistrului locuiesc ruşi, ucraineni şi moldoveni, dar populaţia rusă este majoritară datorită faptului că acest teritoriu, încă din 1797 a fost luat sub stăpânire rusească, de pe când Rusia ne “elibera” de turci, pentru a ne ocupa, a ne subjuga ei. Deşi pământuri vechi dacice, adică româneşti, până la Bug, o dovedesc numirile de râuri şi sate, oraşe ( de ex. Balta, fosta capitală a RSSM), ruşii pretend că ei au fost şi sunt stăpâni aici, de la începuturi. Mulţi se miră cum ruşii au pus stăpânire pe atâtea teritorii şi şi-au făcut o ţară imensă. Prin expansionism, asta îi caracterizează, să acapareze, să domine. Dacă scopul lui Petru I a fost ieşirea la Marea Baltică, Ecaterina a II-a şi-a propus să ajungă să ia sub stăpânire Marea Neagră cu teritoriile din jur, integral.

     Au trecut multe secole de când Ermac a plecat din regiunea Novgorod, asta era de fapt Rusia iniţială, să cucerească teritoriile de după munţii Ural până în Siberia, dar încă Marea Neagră nu le aparţine complet. Poate asta îşi doreşte să înfăptuiască, în zilele noastre, Putin, de şi-a trimis desanţii, lunetiştii cu cagule în peninsula Crimeea? Ei spun că este, că a fost a lor, deşi istoria glăsuieşte altceva: că stăpânii de facto ai acestor pământuri, au fost şi sunt tătarii din Crimeea. Tătarii însă au fost deportaţi, aproape exterminaţi de politicile şovine ruseşti, apoi sovietice, aşa încât în present au ajuns să reprezinte numai 12 % din populaţia peninsulei.

       Şi în Basarabia, din 1812 până la 1917, apoi din 1940 până în 1991, populaţia băştinaşă a fost supusă aceloraşi politici de exterminare, de rusificare şi de desnaţionalizare.

      Anul 1990 pentru Basarabia, a fost crucial.

      Moscova nu-şi abandonează niciodată planurile.  A organizat şi a dirijat, ca în stânga Nistrului să se petreacă un referendum, precum că aceste câteva raioane îşi doresc autonomie. La fel, în sudul Basarabiei cândva colonişti, găgăuzii şi bulgarii, au pretins acelaşi lucru. Astfel, Moldova, în anul în care şi-a proclamat independenţa, s-a trezit divizată în republicuţe separatiste, îndată după destrămarea URSS.

     Gorbaciov însuşi are parte, în 1991, de o lovitură de stat, deşi se părea că el a adus o adiere de democraţie în spaţiul sovietic. În Rusia independentă puterea este preluată de Boris Elţin, mult mai democrat, dar boala sovinismului, la ruşi, este în sânge. Elţin nu se dezice de politica de veacuri, prelungeşte să sprijine separatistii de la Tiraspol şi din sudul Basarabiei.

   Stânga Nistrului nu se mai supune autoriţăţilor de la Chişinău, au loc persecuţii ale tuturor celor care nu ascultă de noua orânduire transnistreană sub conducerea lui Igor Smirnov, un fost lăcătuş dintr-o provincie rusă, un bandit care a divizat Moldova. Toată suflarea românească din acest teritoriu este persecutată.

      La Tiraspol activa pe atunci o celulă a Frontului Popular, condusă de Ilie Ilaşcu, Ştefan Urâtu şi alţii, care voiau Unirea cu Patria-Mamă România.

     În 1992 se începe conflictul armat de pe Nistru. Bandele separatiste para-militare ale lui Smirnov, au pus hotar între moldovenii de pe malurile răului Nistru, ba chiar au luat sub stăpânire şi vechea cetate Tighina, zis acum oraşul Bender, de pe malul drept. Astfel, poliţia moldoveană nu mai putea să-şi exercite  sarcinile. Oamenii nu mai aveau posibilitate să-şi vadă, nestingheriţi, neamurile sau mormintele din cimitire. Eugen Goga, compozitorul, este nevoit acum să-şi ceară voie de la grănicerii transnistreni ca să ajungă pe celălalt mal de rău, în satul lui de baştină, la mormintele părinţilor. Ca el, în aceeaşi situaţie, mii şi mii….

       La Dubăsari (la 3 martie, se împlinesc 22 de ani de la acele evenimente…) au loc primele confruntări între poliţia moldovenească şi mercenarii ruşi. Mircea Snegur a mobilizat poliţia şi voluntarii ca să se pună capăt dezordinei provocată de Moscova şi acoliţii lor, în Transnistria.

      Aşa a început războiul de pe Nistru din 1992… Toată lumea credea că se va termina în câteva zile, că separatiştii vor fi învinşi. Dar Moscova a scos din cazărmi Armata a 14-a, rusă, dislocată la Tiraspol. Nu a durut-o sufletul nici de conaţionalii săi, pe care mereu pretinde că-i apără… A omorât de-avalma: moldoveni, ruşi, ucraineni…pentru interesul meschin de a stăpâni pământuri străine.

      Încă în 1991, presimţind parcă ce se va întâmpla, Mircea Snegur trimite la Bucureşti o delegaţie secretă pentru a purta discuţii cu oficialii de aici, mai ales cu preşedintele de atunci, Ion Iliescu. Prima delegaţie n-a fost primită la Cotroceni, dar i s-a transmis preşedintelui misiunea ei, cu a doua însă s-a discutat, la cel mai înalt nivel. Li s-a promis că, în scurt timp, vor primi şi un răspuns. Răspunsul n-a mai venit, iar Bicureştiul, tot în acel an, prelungeşte tratatul de colaborare avut cu URSS, acum cu RFR – Republica Federativă Rusă.

        Moldova a înţeles că nu va avea sprijinul României, că Unirea nu va avea loc. La presiunea Moscovei, Mircea Snegur îşi retrage forţele moldoveneşti, care ajunseseră la hotarul cu Ucraina, practic eliberase teritoriul transnistrean de mercenarii ruşi, dar nu mai puteau ţine piept, în continuare, Armatei a 14-a. Nu mult timp după, pentru a stopa conflictul armat, semnează şi un acord, prin care permite Moscovei să facă parte din acea misiune de trupe pacificatoare (!). Agresorul şi ocupantul devine…pacificator!? Totodată semnează şi documentul de aderare la CSI (Comunitatea statelor independente), la care au aderat toate fostele republici unionale, în afară de cele trei ţări baltice: Lituania, Letonia şi Estonia.

      În cartea de memorii, apărută în ultimii ani, Mircea Snegur povesteşte despre cele două delegaţii venite la Bucureşti cu propunerea ca Moldova să intre sub aripa României, la început ca republică autonomă, cu preşedinte al Moldovei, ca mai apoi să cedeze şi să ceară numai ca preşedintele nou ales de către moldoveni, în urma unirii celor două state româneşti, să devină automat senator de România. Nimic nu era bătut în cuie, se mai puteau negocia şi alte variante… Însă puterea prorusă, neo-comunistă de la Bucureşti a ignorat toate propunerile.

     Consecinţă a acestor evenimente? Astăzi nu mai avem acel entuziasm de Unire pe care îl împărtăşea atunci o foarte mare parte dintre basarabeni, deoarece mulţi, în aceşti ani, şi-au luat lumea în cap, alţii s-au dezamăgit de bunăvoinţa fratelui roman etc.

      De fapt, adevărul este că s-a pierdut momentul, căci asta contează într-o astfel de acţiune, momentul, clipa care poate schimba istoria… Am fi putut, noi, moldovenii, să fim demult în UE, în NATO, feriţi, cât de cât, de cizma rusească.
Destinul unui popor depinde mult şi de cel ce stă la cârma lui. Dacă persoana în cauză este cinstită şi curajoasă, îşi asumă responsabilităţi, ia măsuri concrete în momentul oportun, atunci soarta ţării lui poate să atingă culmi, dar dacă dă dovadă de servilism şi laşitate, ajungem ca poporul să sufere, ani, poate chiar secole întregi.

     Când Moscova a pus totală stăpânire pe Transinstria, grupul Ilaşcu a fost aruncat în temniţa de la Tiraspol. O parte au fost eliberaţi, printre care şi Ştefan Urâtu, care, fiind decan la Universitatea din Tiraspol, se refugiază, împreună cu Universitatea, la Chişinău, crezând că în curând toate vor reveni la normal. Iată că au trecut 22 de ani de când Universitatea Refugiată, aşa a fost poreclită acum, se mai află şi activează… tot la Chişinău.

    În acea perioadă, Ştefan Urâtu înfiinţează Comitetul Helsinchi pentru apărarea drepturilor omului, pentru a-şi ajuta camarazii din închisoare şi nu numai. Dar…  camarazii lui, cei patru eroi în frunte cu Ilie Ilaşcu mai rămân încă aproape zece ani închişi acolo, condamnaţi la moarte.  Sub presiune internaţională, judecătorii republicii nerecunoscute, ilegale, Transnistria, au schimbat pedeapsa cu moartea şi chiar i-au eliberat. Când au ieşit, şi-au pus steagul românesc pe spate, spre disperarea autorităţilor transnistrene, care nici într-un deceniu n-au reuşit să înfrângă spiritul românesc din sufletul acestor martiri ai neamului nostru.

     În 1992, tot la presiunea Moscovei, Mircea Druc, unionistul, este debarcat din fruntea Guvernului de la Chişinău. Mai apoi se repatriază în România.
Momentul crucial pentru Moldova, momentul prielnic al Unirii a fost ratat. Nu numai din cauza Chişinăului. În faţa tăvălugului rusesc, ce putea să facă fără ajutorul României?

    Până în 1996, cu Mircea Snegur preşedinte, chiar dacă şi el un fost comunist, dar patriot şi om de treabă, Moldova mergea spre democraţie, avea o politică cât de cât românească. Odată cu alegerea prorusului Petru Lucinschi, parte şi datorită divizării partidelor dreptei din Moldova, a doua ţară românească se duce tot mai mult către Moscova, ca în 1999, în Parlament, comuniştii proruşi, în frunte cu Voronin, să devină majoritari.

    În 2000, Parlamentul îl alege pe Voronin preşedinte.

    În 5 aprilie 2009, după 8 ani de conducere comunistă, au loc noi alegeri în Parlament. Conform datelor preliminare, comunistii sunt iarăşi majoritari. Tinerii internauţi ies în stradă, convinşi fiind că alegerile au fost fraudate de către  comunişti. În urma provocărilor au loc conflicte sângeroase, sunt devastate clădirile guvernamentale, clădirea Parlamentului. Poliţia arestează sute de oameni, care sunt efectiv maltrataţi în închişori, judecaţi fără complet de judecată… fete violate.  Au murit 3 tineri, dar sute au fost răniţi grav.

        Nici astăzi nu s-a dus la bun sfârşit ancheta cu cei vinovaţi de acele crime.

        Alegerile se repetă. Partidele democratice care acced în Parlament, fac o coaliţie AIE (Alianţa de Integrare Europeană), cu o majoritate fragilă, căci comuniştii tot câştigaseră un procent devastator.

    Această alianţă, devenită astăzi AIE 2, a fost supusă anul trecut diversiunii Rusiei şi era pe cale să se rupă. Cu ajutorul poporului, a rezistat. În noiembrie 2013, Moldova a parafat acordul de asociere cu UE, pe care urmează să-l semneze în toamna acestui an, 2014. Pe parcursul ultimilor ani, s-au făcut paşi considerabili în reforma justiţiei. Moldova are creştere economică de 6 % pe anul trecut. Populaţia Moldovei, deşi printre ea vorbitorii de limba rusă sunt aproape majoritari, se pare că are aspiraţii europene.

      Dar pericolul încă n-a trecut. Să nu uităm de planul Moscovei de a deveni stăpâna Balcanilor. Harta lui Putin cuprinde dacă nu Polonia, atunci la sigur: Ucraina, Moldova, România (da, da, cât n-ar fi de straniu, şi România, stat membru NATO şi UE)

     Nu uitaţi de lovitiura de stat din 2012 din România, care încă nu s-a încheiat pe deplin, atâta timp cât forţele proruse şi-au făcut culcuş în fruntea Guvernului românesc, sprijinite de un trust mare de presă al unui turnător-fost securist, iar ziarul “Vocea Rusiei”, ziar guvernamental rusesc, le face programul zilnic. Până acum, România a fost salvată de Preşedintele T. Băsescu, care-i o stavilă în calea acelor care vor să încalece justiţia şi să întoarcă România cu faţa spre Rusia şi China. Dar mandatul lui se încheie, soarta României depinde acum şi de cine va  veni în locul lui.

      Primul-ministru actual al României, prim-plagiatorul ţării, s-a grăbit să plece la Soci, să stea în preajma lui Putin, Ianucovici şi a preşedintelui Coreei de Nord…

      Moscova visează şi mai mult: Bulgaria. Acest coridor balcanic ar face să se ia “în braţe” Marea Neagră, visul de aur al tuturor ţarilor ruşi. În grandomania sa, Putin se visează un ţar, pus în istorie alături de Petri I şi de Ecaterina a II-a. Şi nu este nimic ireal, căci tupeul şi obrăznicia poate să facă multe, faţă de metodele civilizate şi pacifiste, deseori inerte, ale Occidentului şi ale SUA.

      Rusia nu dă doi bani pe tratate semnate chiar de ea. În 1999, a semnat la Istambul că-şi va retrage Armata a 14-a de pe teritoriul Moldovei. Suntem în martie 2014, Armata a 14, de ocupaţie, stă bine – mersi, tot acolo, la Tiraspol, iar uzina de armament din Râbniţa încă mai produce…

     Putin îşi apară conaţionalii (nu ştim de cine şi de ce; nimeni nu vrea să-i omoare !) cu arma, cu desantul…Dacă şi România ar prelua această metodă, atunci ar trebui chiar azi să trimită armata pentru a-şi apăra românii din regiunea Cernăuţi, Ţinutul Herţa, teritoriul de la Ismail, Reni, Cetatea Albă (astăzi oraşul ucrainean Belgorod-Dnestrovsc), Odesa ( fostul Ociacov ) etc, etc… şi nu numai din Ucraina, dar şi de pe teritoriile altor state din vecinătatea României.
Politica aceasta de a ocupa teritorii străine, sub pretextul că-ţi aperi cetăţenii care ţi se pare că sunt în pericol, este, în secolul XXI, o politică primitivă, dar ea dă roade dacă puterile democratice ale Europei, nu se vor uni să pună punct expansionismului rusesc.

      E timpul să se pună piciorul în prag. E timpul să ne asigurăm energia, să nu mai depindem de Rusia, să nu fim nevoiţi să înghiţim toate derapagele ei, de frică că ni se va închide robinetul. Proiectul Nabuco n-a trecut, căci mulţi au fost şi încă mai sunt care cântă în strună Rusiei. Petrolul adus din Azerbaidjan, prelucrat la Constanţa şi dus în toată Europa, proiect sprijinit şi promovat de Băsescu, n-a fost îndeajuns susţinut de alte state europene şi promovat.

      Europa, toată lumea e pusă astăzi iarăşi la încercare. Dacă va tolera Rusia, care şi-a făcut încă o Transnistrie, de această dată, pe teritoriul ucrainean, se va trezi degrabă cu toată peninsula Balcanică sub papucul rusesc.

      Planul Barbarosa, de această dată al lui Putin, nu trebuie lăsat să aibă sorţi de izbândă. Nu trebuie lăsat să se înfăptuiască visul unui descreerat din Duma Rusească, Jirinovsckii, care spunea că oaza de latinism: Moldova şi România, aflate în mijlocul teritoriilor slave ale Europei, trebuie să fie lichidată, trebuie să dispară. Se pare că NCVD-ul, azi FSB-ul rusesc, pe lângă fabricarea armelor biologice de distrugere în masă, îşi face şi alte planuri diabolice. Ruşilor de rând li se spune că ei pot strivi pe orcine, căci sunt mulţi şi au arma nucleară…

      Ianucovici îi numeşte fascişti pe acei care s-au răzvrătit împotriva lui. Uită că anume el n-a vrut să semneze Acordul de asociere al Ucrainei cu UE, care a fost parafat anul trecut, iar acest lucru a adus la escaladarea situaţiei…

      În tot acest context demenţial, Moldova – Basarabia mea, un teritoriu aflat la răscruce de drumuri şi de interese, este sortit suferinţelor.

      Trunchiată, abandonată de marile puteri europene, Moldova poate fi înghiţită, într-o clipită, de Rusia încă sovietică după mentalitate, interes şi comportament. Îmi doresc ca UE s-o ia, împreună cu Georgia, Armenia şi Ucraina, cât mai curând, sub oblăduirea ei.

    Aceasta ar fi scăparea. În caz contrar, “Ermacul” contemporan, Putin, mai bine zis, Hitlerul de astăzi al Europei, va porni în “pohod” şi va cuceri, de această dată, Balcanii.

Acest articol a fost citit de 904 ori

Comentarii

comentarii

7 Comments

  1. scorpionu

    March 11, 2014 at 9:07 pm

    Un articol complet si complex, realist, dar parca prea fatalist…chiar daca, si acum, o parte
    a Europei ne-ar lasa in ghearele ursului siberian, pentru binele ei!
    Mai ales cand… noi insine dam o mana de ajutor!

    Thumb up 5 Thumb down 1

  2. stefan

    March 11, 2014 at 9:30 pm

    Doamne cat adevar!!!

    Thumb up 5 Thumb down 1

    • Alikianos Shenghen

      March 12, 2014 at 9:05 am

      ………. si cata durere.

      Thumb up 4 Thumb down 1

  3. Alikianos Shenghen

    March 12, 2014 at 9:05 am

    Nina Gonta, durerea o poate intelege doar cine a trait-o/ traieste, niciodata cel/ cei care au auzit despre ea. Tot respectul meu fratilor care au fost nevoiti sa traiasca sub ciubota straina.

    Thumb up 4 Thumb down 1

  4. Nicoleta Bota

    March 12, 2014 at 11:09 am

    Reanalizez 12-13Mar (desi cam prea mult si greu de citi)

    Thumb up 0 Thumb down 0

  5. Check-Point-Charlie

    March 12, 2014 at 11:48 am

    Daca gun***oiul de iliescu nu mergea in ’90 la Moskova sa spuna ca el isi baga picioarele in Moldova, sa faca rusii ce vor cu ea (semnand toate actele cuvenite), acum Moldova ar fi ajuns tare departe …
    :-(

    Thumb up 3 Thumb down 1

Leave a Reply

Read more:
ponta2
Dragă tovarăşe Ponta

Este pentru a nu ştiu câta oară când foloseşti în discurs termenul "băsişti" în cel mai peiorativ sens posibil. Te anunţ...

the_old_man_in_the_mirror_by_vergyl
Clasa politică – oglinda neputinței neamului

O națiune, un popor are clasa politică pe care și-o merită. Această clasă politică nu poate să se nască sau...

images (1)usl
Pasul de pelerin sau “U son le nej dantan”

Pasul de pelerin era o modalitate destul de interesantă pentru credincioșii adevărați de-a se deplasa la punctul final al pelerinajului...

Close