Eu știu ce înseamnă să-ți moară copilul…

N-am făcut niciodată public până acum ce mi s-a întâmplat în 2002. N-aș fi făcut publică niciodată o tragedie personală în care a fost implicată familia mea, dacă nu aș intui modul în care se va mușamaliza tragedia de la clubul Colectiv din București. Sau cel puțin, vor încerca să scoată vinovați morții, paznici de la intrare sau chiar părinții copiilor. Așa mi s-a întâmplat mie.

În 2002, pe 21 martie am născut o fetiță, pe care mărturisesc sincer, n-am dorit-o. Aveam destule pe cap, serviciu solicitant, trei copii, o mamă după un atac cerebral cu piciorul amputat aproape din șold, un tată țintuit la pat cu scleroză în plăci, așa că e de înțeles că nu aveam în plan al patrulea copil.

Copila s-a născut prematur, însă a primit nota 8/9, era sănătoasă, mică dar sănătoasă. Am numit-o Angela pentru că s-a născut pe 21 ca și mine, cu diferența că eu m-am născut în 21 noiembrie și ea în martie. Am numit-o după mine pentru că am simțit-o luptătoare așa cum am fost nevoită să fiu și eu toată viața.

Au dus-o în salonul de prematuri pe secția doctorului Tirla, neonatolog și mare PSD-ist, au pus-o în incubator. După ce am reușit să mă ridic din pat, m-am dus să-mi văd fetița și gândacul care mișuna pe ea în cușculița aceea trasparentă, iar reacția mea a fost să-mi bag mâinile prin orificiile prin care cadrele medicale hrănesc copiii, să prind gândacul care nu avea ce căuta pe copilul meu. Nu l-am prins, dar nici nu m-a băgat nimeni în seamă, s-au uitat prin mine ca și cum n-aș fi existat. Mi s-a spus să-i aduc lapte de mamă și pampers, ceea ce am și făcut. Stăteam toată ziua lângă ea și prin orificiile acelea îmi strecuram mâna iar ea mă prindea de deget cu toată forța mânuțelor ei firave.

A doua zi, am intrat prin altă parte a salonului, unde era și aparatura medicală mai sofisticată și am văzut un bebeluș imens, la vreo 4 kg si jumătate, mort. Părinții erau pe coridor, înmărmuriți de durere. Mama era încă elevă în ultimul an de liceu, o copilă și ea, tatăl urla de durere spunând că i-a dus medicului șef de secție bolțari. Primul lucru care te întreba medicul șef de secție era unde lucrezi ca să decidă ce are nevoie să-i dai.

Am considerat asta o întâmplare nefericită, până au mai murit doi nou născuți, apoi am auzit că din ianuarie ar fi murit pe aceeași secție, circa 20 de copii din cauza unei infecții intraspitalicești, infecție care mie mi se pare strâns legată de libera circulație a gândacilor de bucătărie și de igiena precară într-un spital în care sunt cele mai vulnerabile ființe umane, nou născuții.

Starea copilei mele se înrăutățea de la o zi la alta. Vedeam, simțeam. Mă duceam in fiecare zi la medicul șef care mă asigura de fiecare dată să nu-mi fac probleme, totul e în regulă. Mai și rădea, după care, tot de fiecare dată, mă întreba ”unde lucrează soțul”. La un moment dat, fetița mea a fost mutată ”în față”, adică acolo unde erau muribunzii și morții. Am stat lângă ea, i-am văzut spasmele și am știu că a făcut un atac cerebral. Am țipat după personalul medical. M-au dat afară. M-am dus doar până pe hol și m-am sprijinit de perete, eram extenuată după 4 zile și 4 nopți de veghe și de griji. Am revenit, nu mai era nimeni lângă ea. Era ora 18 și am așteptat neputincioasă să-i cedeze organele, unul după altul, rugându-mă, implorând să fiu lăsată s-o țin în brațe, să moară în brațele mele. Nu m-au lăsat, nu aveau voie. Plângeam și le promiteam că nu voi spune nimănui, dar nu voiam să-mi las copilul să moară singur închis în incubator. Nu m-au lăsat. În schimb, o asistentă mi-a zis că fetița fusese botezată de dimineață de preotul capelei. Am înmărmurit. Fusese botezată fără să știu, fără să mi se ceară acordul, fără să fiu măcar întrebată dacă sunt ortodoxă sau de altă religie, au botezat-o în pripă, poate cât am fost eu până la baie sau la medicul șef, să mă milogesc de el să-mi spună adevărul pentru că știam, simțeam că fetița mea nu e bine, mai ales știind-o acolo, ”în față”, la locul morților și muribunzilor.

La ora 21, Angela mea a suspinat o dată adânc și a murit. Îi cedase în sfârșit inimioara ei puternică, după 3 ore de agonie în care i-au cedat pe rând toate organele. Nu descriu nici ce-am simțit, nici ce reacție am avut, în definitiv, aici nu e vorba de mine. Am plecat cu bilet de voie acasă, urmând ca doua zi să-mi fac externarea și să mă ocup de inmormântare. Copilul fusese dus la morgă și eu simțeam că nu mai pot sta în locul acela.

A doua zi, soțul meu s-a dus să se ocupe de formalitățile de externare. Surpriza a fost că eu nu mă regăseam în niciun act. Nici în registrul de internare, nici foaie de observație nu aveam, pur și simplu nu existam pentru maternitatea din Oradea, nu născusem, nu-mi murise copilul, era totul in imaginația mea. Voiau să mușamalizeze totul.

Și atunci revolta a biruit durerea și neputința. Am scris o scrisoare pe care am trimis-o lui Ion Iliescu și lui Adrian Năstase care era prim ministru. Lui Nicolaescu nu i-am trimis-o, deși el era ministrul Sănătății la vremea aceea, dar am zis că sar peste capete și mă duc direct la Dumnezei. Mi-am îngropat fetița, în cimitirul Rulikowski din Oradea există o cruce pe care scrie ”Angela Tocilă”. Am așteptat un răspuns la scrisoare, n-a venit niciunul nici până azi. Nici măcar un mesaj sec de condoleanțe. Ion Iliescu a trimis scrisoarea mea la Direcția Sanitară cu recomandarea de a se face o anchetă în urma căreia, singurul care și-a dat demisia de onoare și singurul care a avut onoare, deși nu avea nicio vină directă, a fost Dr Ladislau Ritli, directorul DSP Bihor. Mi-a spus cineva din interior că toți cei ce au citit scrisoarea au plâns, în ziua aceea s-a plâns într-o instituție de stat la tragedia unei mame de copil mort.

În scurt timp am fost chemată la Procuratură,, unde m-am simțit ca la Miliție, când mi se adusese o invitație in miez de noapte cu patrula, ca să nu pot dormi toată noapte de frică și griji, neștiind ce-am făcut. Procurorul scria și interpreta după cum il ducea capul si indicațiile, ceea ce declaram eu. Am insist să-mi scriu singură declarația dar nu mi s-a dat voie, invocând procedurile. Întrebările erau cel puțin ciudate: de câte ori am fost la control, de câte ori m-am cântărit, câte ecografii am făcut și culmea, la ce vârstă mi-a venit primul ciclu. Mă simțeam ca la ginecolog, nu la Procuratură, mai lipsea să-mi facă domnul procuror un tușeu vaginal pe masa de anchetă. Am obiectat pentru că nu vedeam relevanța acestor întrebări, insistând că mai am acasă 3 copii sănătoși, cu care nu rupsesem ușile cabinetelor medicale și pe vremea când îi născusem, nu existau nici ecografe, nici nu știu ce controale moderne. Ei însă, o ținea langa, inducându-mi un sentiment de vinovăție, făcându-mă să par o mamă inconștientă și denaturată. Am ieșit năucă de acolo, ca un infractor. Pe hol așteptau părinții copilului de 4 kg jumate, primul mort pe care-l văzusem.

După câteva luni în care-mi pierdusem speranța că voi mai auzi ceva de anchetă, am primit acasă o hârtie prin care eram înstiințată că n-a existat nici o culpă medicală, în urma anchetei se stabilise că nou născuții muriseră din senin din diverse afecțiuni avute la naștere și că nu se deschide niciun proces. Primiseră NUP. Punct și nimic altceva. Doctorul Tirla Undelucreazăsoțultău, medicul șef pe singura secție unde au murit copiii a fost demis, dar a câștigat în instanță și a fost repus în funcție și a mai primit și despăgubiri:

”156/ CA/ 2004 PI, comunicata in sedinta publica din 1 martie 2004, «Admite actiunea reclamantului dr. Tirla G., impotriva paratilor Ministerul Sanatatii Bucuresti, Directia de Sanatate Publica Bihor si Spitalul Clinic de Obstetrica-Ginecologie Oradea; Anuleaza dispozitiile 329/21.08.2002, precum si nr. 2/05.01.2004 emise de DSP Bihor; anuleaza ordinele 598/08.08.2002 si 422/08.05.2003, art. 3 si anexa 3, respectiv cu privire la trecerea Terapiei Intensive la Neonatologie I; dispune readucerea Compartimentului de Terapie Intensiva la Sectia Clinica Neonatologie al carei sef de sectie este reclamantul. Obliga pe parati in solidar sa plateasca reclamantului 300.000 RON – daune morale”. Imediat dupa pronuntarea sentintei, toate cele trei parate au inaintat recurs la Inalta Curte de Casatie si Justitie Bucuresti, recurs care se tergiverseaza la nesfarsit.
Tirla are o hotarare definitiva si executorie prin care se dispune reincadrarea sa pe functie. Totodata, Spitalul de Obstetrica-Ginecologie, DSP Bihor si Ministerul Santatii au fost amendate cu 300 milioane lei (cate 100 milioane lei fiecare) pentru destituirea abuziva din functie a sefului Sectiei Neonatologie.” Sursa aici.

Noi, părinții, am rămas cu un gol în suflet și cu niște cruci în cimitir pentru că dreptatea umblă mereu cu capul spart.  În urmă cu cinci ani, parcă, eram plecată la sora mea și fiica mea mijlocie m-a sunat să vin acasă că sunt niște reporteri care vor să vorbească cu mine. Am zis să-i intrebe despre ce e vorba.”Despre Micuța…” mi-a răspuns ea. Îi spunem ”Micuța” când o pomenim, niciodată pe nume, nu știu de ce, dar avem cu toții o reținere în privința asta. I-am spus fetei să le spună să plece pentru că nu am nimic de declarat și nu vreau să vorbesc cu străini despre asta. Au insistat, fetei i-a fost jenă să-i dea pe poartă afară, așa că am venit acasă. Erau de la RTV, tocmai de se produsese ruptura de Realitatea, un cameraman si reportera de la Deva, Andrada Velciov. Venisem cu stomacul făcut ghem, era imediat după numirea în funcția de ministrul al Sănătății a doctorului Ritli, pe care de la numire îl luaseră RTV și Antena 3 în colimator și știam că vor să speculeze politic drama mea și a celorlalți părinți. Am insistat să mi se spună de unde au adresa mea de acasă, n-au putut să-și ”divulge sursele”.  Am aflat ulterior că ”sursa” era chiar Procuratura. N-a contat că era interzis prin lege, ”sursa” fiind probabil remunerată pentru ”serviciul” făcut televiziunii și deserviciul făcut intimității familiei și căminului meu.

Au insistat cam o oră, am avut o răbdare infinită explicându-le că nu vreau ca asemenea tragedie să fie exploatată politic și nici pentru rating, că n-am intenția să devin ”celebră” ștergându-mi lacrimile la ei în studiouri. S-au uitat unul la celălalt și am intuit ce urmează, drept pentru care le-am spus: ”să nu cumva să îndrăzniți să-mi oferiți bani!” Domnișoara reporter a aruncat ceea ce credea ea că va fi argumentul decisiv: ”Ce mamă sunteți dacă nu vreți să vi se facă dreptate măcar după atâta timp?” În acel moment am întrebat-o dacă are copii și știe ce înseamnă ideea de dreptate pentru o mamă. Mi-a răspuns că nu are. ”Ei, bine fata mea, dacă nu ai, ai putea avea măcar atâta bun simț să înțelegi că nu orice fel de mamă din țara asta își caută dreptatea la televizor, acolo unde știe clar că nu are cum s-o primească.” Eu am urmat căile legale și nu mi s-a făcut dreptate, nici măcar un proces nu s-a deschis. Destituirile din Maternitate nu m-au încălzit cu nimic și oricum. toți cei destituiți au fost repuși în funcții. RTV nu voia să-mi facă dreptate, voia să-l sape pe dr Ritli și implicit pe Băsescu, cel ce-l numise în funcție și să-și facă rating pe seama dramelor unor oameni care și-au pierdut copiii. Le-am pus în vedere ca nu cumva să-mi pomenească numele în vreo emisiune pentru că nu le dau acordul, ba mai mult, îi acționez în instanță. După care i-am poftit pe poartă afară. Reportajul senzațional al Andradei Velciov nu s-a mai realizat, nu am fost nominalizată nicăieri și nici n-a mai vrut nimeni de atunci să-mi facă dreptate la televizor.

Eu știu ce înseamnă să-ți moară copilul, de aceea îi îndemn pe părinții copiilor morți în club, ca după ce-și ingroapă inimile în cimitire, să nu se lase. Să-și caute dreptatea, să lupte pentru ea și să nu se mulțumească cu scuze și destituiri. S-o ceară și să țină de ea cu dinții, să nu se lase intimidați, mituiți și amăgiți. Acum se poate, atunci era țara lui Iliescu și nu se putea. Acum totuși, există o mulțime de oameni care le sunt alături, gata să-i sprijine, gata să le ofere ajutorul, chiar gratuit. Le doresc putere să suporte pierderile prețioșilor copii și putere să lupte până când toți cei vinovați vor fi pedepsiți!

Sincere condoleanțe familiilor decedaților și speranțe pentru cei răniți… Mă doare sufletul de mamă, de femeie, de român, mă doare neputința și revolta că o asemenea tragedie poate avea loc într-o capitală europeană. Îndemn la solidaritate pe toți cei ce citesc acest blog, să fie alături de familiile victimelor cu tot ceea ce consideră ei că pot face: donând sânge, feșe sterile și medicamente.

Cât despre copiii morți și Angela mea, odihnească-se în pace, în urma lor a rămas o durere ce nu se va stinge niciodată! Doar cruci în cimitire…